Teoria minții la copii: ce este și cum se evaluează

Vă propun un mic experiment. Ascundeți o jucărie sub pernă, cu copilul de față, apoi ieșiți din cameră. Cât lipsiți, cineva din familie îl roagă să mute jucăria în dulap. Când vă întoarceți, întrebați-l: „Unde crezi că o s-o caut eu?”

Un copil de trei ani vă va arăta, aproape sigur, dulapul. El știe unde e jucăria, deci, în mintea lui, știți și dumneavoastră. Un copil de cinci ani va zâmbi șmecherește și va arăta perna. A înțeles că ați lipsit, că nu ați văzut și că veți căuta acolo unde credeți că e jucăria.

Diferența dintre cele două răspunsuri are un nume: teoria minții. Pare un detaliu, dar de această abilitate depind multe lucruri pe care le luăm de-a gata: o prietenie la grădiniță, o glumă înțeleasă, o poveste urmărită până la capăt, chiar și felul în care un copil răspunde când îi cerem ceva. Mai jos vom vedea cum se dezvoltă, când merită să cereți părerea unui psiholog și cum o evaluăm în cabinet.

Ce înseamnă, de fapt, teoria minții

Pe scurt, este capacitatea de a înțelege că celălalt are propria lui minte. Că vede alte lucruri decât noi, că știe sau nu știe ce s-a întâmplat, că își dorește altceva și că poate crede ceva greșit. Și, mai ales, că se va purta după ce crede, nu după cum stau lucrurile în realitate.

De obicei, le-o descriem părinților ca pe o scară. Pe prima treaptă, copilul înțelege că dumneavoastră vedeți altceva decât el: dacă ține un cartonaș între dumneavoastră și el, el vede pisica, iar dumneavoastră câinele de pe partea cealaltă. Urmează înțelegerea faptului că „cine a văzut, știe, iar cine n-a văzut, nu știe”. Mama nu are cum să știe că s-a spart cana dacă era la serviciu.

Treapta cea mai cunoscută este credința falsă: bunica va căuta cheile pe masă, pentru că nu a văzut când le-am mutat. Apoi copilul începe să lege emoțiile de ce crede persoana, nu doar de ce se întâmplă. Prietenul lui e fericit pentru că el crede că primește bicicletă, chiar dacă părinții i-au cumpărat altceva.

Mai sus pe scară sunt lucrurile fine, care se învață până târziu: glumele, ironia, minciunile mici spuse din politețe, aluziile. Când cineva spune „ce cald e aici!”, s-ar putea să vă roage, de fapt, să deschideți geamul. Tot aici intră și gafa, adică momentul în care cineva spune ceva nepotrivit fără să-și dea seama că l-a rănit pe celălalt.

Mai adăugăm un lucru pe care îl spunem des în cabinet. A înțelege ce simte altcineva nu e același lucru cu a-i păsa. Am cunoscut mulți copii foarte afectuoși, care țin la membrii familiei, dar cărora le e greu să „citească” ce se petrece în mintea oamenilor. Dificultățile de teoria minții nu înseamnă că un copil e rece sau lipsit de empatie.

Cum crește, de la un an la altul

Teoria minții nu „se aprinde” brusc la patru ani, cum se spune uneori. Primele semne apar încă de la bebeluș, iar ultimele piese se așază abia spre adolescență. Vârstele de mai jos sunt orientative, fiindcă fiecare copil are ritmul lui.

Pe la 9–14 luni, copilul începe să arate cu degetul nu doar ca să ceară ceva, ci ca să vă arate dumneavoastră ceva interesant. Se uită la dumneavoastră, apoi la avion, apoi din nou spre dumneavoastră, ca să verifice dacă l-ați văzut și dumneavoastră. E un gest mic, dar acolo începe totul.

În jurul vârstei de un an și jumătate, doi ani, descoperă că oamenii au gusturi diferite. Dacă dumneavoastră vă place broccoli și lui nu, poate înțelege că trebuie să vi-l dea dumneavoastră. Tot atunci apare jocul „de-a ceva”: hrănește ursulețul, vorbește la „telefon” cu o banană, gătește supă imaginară.

Pe la trei, patru ani, pricepe legătura dintre a vedea și a ști. Începe să ascundă lucruri ca să nu le vedeți și se bucură când reușește. Între patru și cinci ani vine marea cotitură, credința falsă, cea din experimentul cu jucăria de la început. Paradoxal, tot acum apar și primele minciuni. Pentru un psiholog, prima minciună e un semn că mintea copilului a făcut un pas important.

După cinci ani, copilul înțelege că poți să fii trist pe dinăuntru și totuși să zâmbești. Pe la șase, opt ani, poate ține minte gânduri despre gânduri („Andrei crede că Maria crede că mingea e în curte”) și începe să prindă glumele și minciunile spuse din politețe. Ironia, sarcasmul și gafele se înțeleg cu adevărat abia între opt și unsprezece ani.

La copiii cu autism, cu întârzieri de limbaj sau cu ADHD, aceste etape pot veni mai târziu, în altă ordine sau doar în anumite situații. Din experiența noastră, ele se pot învăța, pas cu pas, cu răbdare și cu activități potrivite vârstei copilului.

De ce e atât de importantă

Gândiți-vă la o zi obișnuită la grădiniță. Ca să te joci de-a v-ați ascunselea, trebuie să știi ce nu vede celălalt. Ca să nu te cerți pe rolul de prințesă, trebuie să înțelegi că și prietena ta și-l dorește. Ca să urmărești o poveste citită de educatoare, trebuie să ții minte ce știe fiecare personaj și ce nu. Toate acestea sunt teoria minții la lucru.

O vedem și în conversație. Un copil care o stăpânește îi explică unui coleg care a lipsit ce s-a întâmplat, nu începe o poveste din mijloc și nu vorbește despre „Tudor” ca și cum toată lumea l-ar cunoaște pe Tudor. Iar un copil care ia totul ad litteram poate fi rănit de o glumă nevinovată sau poate râde într-un moment nepotrivit, fără nicio vină.

Când „nu ascultă” nu înseamnă că nu vrea

Mulți părinți vin la noi îngrijorați că au un copil „opoziționist”, „încăpățânat” sau „care face doar ce vrea el”. Uneori, când ne uităm mai atent, refuzul are cu totul altă poveste. Copilul nu a înțeles de ce îi cere adultul ceva. Nu și-a dat seama că mama e obosită sau că bunica s-a supărat. Sau pur și simplu nu realizează că celălalt nu știe ce știe el.

De aceea, nu punem etichete pornind doar de la ce face copilul. Ne întrebăm întâi de ce o face. Poate îi lipsește o abilitate, poate sarcina e prea grea, poate nu suportă trecerea de la o activitate la alta sau nu a înțeles cerința. Răspunsul schimbă complet felul în care îl ajutăm.

Când merită să cereți părerea unui psiholog

Înainte de toate: un singur semn nu spune nimic. Toți copiii au zile în care par „pe altă lume”. Merită însă o discuție cu un specialist atunci când mai multe dintre lucrurile de mai jos apar împreună și se păstrează câteva luni.

La copiii mici, între doi și patru ani, am fi atenți dacă cel mic arată cu degetul doar ca să ceară ceva, niciodată ca să vă arate ceva frumos. La fel dacă nu se uită la fața dumneavoastră când se întâmplă ceva neașteptat sau dacă se joacă foarte puțin „de-a ceva”, cu păpuși, bucătării sau doctori.

La preșcolari și la școlarii mici, semnele sunt altele. Copilul pare sincer surprins sau chiar supărat că nu știți ce s-a întâmplat când nu erați de față. Vă povestește despre colegi ca și cum i-ați cunoaște pe toți. Nu observă când un prieten s-a supărat sau s-a plictisit de joc. Spune adevăruri jenante cu voce tare și nu înțelege de ce i se face semn să tacă.

La copiii mai mari, de la șapte ani în sus, apar mai ales neînțelegerile fine. Ia la propriu expresii ca „mi-a picat fața” sau „m-a luat gura pe dinainte”. Are des conflicte pentru că e convins că un coleg „a făcut-o intenționat”. Nu prea înțelege de ce personajele dintr-o carte sau dintr-un film fac ce fac. Uneori chiar vă spune, cu tristețe, că „nu înțelege oamenii”.

Cum o evaluăm în cabinet

Nu există un test magic care să spună „are” sau „nu are” teoria minții. O evaluare bună seamănă mai degrabă cu un puzzle: adunăm informații din mai multe locuri și abia apoi vedem imaginea întreagă.

Începem întotdeauna cu dumneavoastră, părinții. Vrem să aflăm cum se joacă copilul acasă, ce prieteni are, ce spun educatoarea sau învățătoarea și, mai ales, ce anume v-a făcut să veniți. Apoi îl cunoaștem pe copil prin joc. Ne uităm dacă împarte bucuria cu noi, dacă intră într-un joc „de-a ceva”, cum reacționează când ne prefacem că suntem triști sau surprinși.

Partea de evaluare propriu-zisă nu arată ca un examen. Pentru cei mici folosim sarcini clasice, sub formă de joacă. Într-una dintre ele, îi arătăm copilului o cutie de bomboane și îl întrebăm ce crede că e înăuntru. O deschidem împreună și găsim creioane. Apoi îl întrebăm ce va crede un prieten care n-a văzut cutia deschisă. În alta, două păpuși, Ana și Ion, își mută o minge una alteia, iar copilul trebuie să ne spună unde o va căuta Ana și de ce.

Pentru o imagine mai completă, folosim și teste standardizate. Unul dintre ele este subtestul de teoria minții din bateria NEPSY-II, care se poate aplica între 3 și 16 ani. La școlari folosim povești scurte cu ironie, minciuni spuse din politețe sau gafe, iar copilul ne explică de ce un personaj a spus ce a spus și cum s-a simțit celălalt. Vă rugăm și pe dumneavoastră, uneori și pe educatoare, să completați chestionare despre cum se descurcă cel mic în viața de zi cu zi, nu doar în cabinet. Când există o întrebare legată de autism, aplicăm ADOS-2.

Un lucru pe care îl verificăm mereu este ce se întâmplă în jurul teoriei minții. Un copil poate greși la o poveste cu păpuși nu pentru că nu înțelege mintea Anei, ci pentru că nu a înțeles întrebarea, s-a plictisit sau a uitat unde a fost mingea la început. De aceea ne uităm și la limbaj, atenție, memorie și flexibilitate, ca să nu tragem concluzii greșite.

Ce puteți face acasă

Vestea care îi liniștește pe mulți părinți este că teoria minții se construiește mai ales în viața de zi cu zi. Nu aveți nevoie de fișe sau de „lecții”. Câteva minute de joacă și de vorbă contează mai mult decât credeți.

Cel mai simplu lucru este să puneți gândurile în cuvinte, cu voce tare. „Tata crede că o să plouă, de aceea și-a luat umbrela.” „Bunica nu știe încă că ai luat 10. Hai s-o sunăm să-i spunem!” Copilul aude, zi de zi, că oamenii au în minte lucruri diferite.

Când citiți împreună, opriți-vă din când în când la mijlocul poveștii. „Ce crede Scufița Roșie că e în pat? Dar cine e de fapt acolo? Cum crezi că se va simți când o să afle?” Puteți face și mici farse inofensive: puneți creioane într-o cutie de biscuiți și întrebați-l ce va crede tata că e înăuntru. Copiii adoră să fie „complici” la o surpriză.

Jocurile de rol ajută și ele mult. De-a magazinul, de-a doctorul, o familie de păpuși în care fiecare vrea altceva la cină. Iar când folosiți o expresie, explicați-o: „Când spun că «mi-a picat fața», nu mi-a căzut de-adevăratelea. Înseamnă că m-am rușinat.”

Când copilul greșește, încercați să nu-i spuneți „Nu, nu așa!”. Noi folosim des o întrebare blândă: „Asta știm noi. Dar ce știe ea?” Îl ajută să caute singur răspunsul, fără să se simtă certat. Și urmați ritmul lui. Dacă nu mai are chef de joc, lăsați pe altă dată.

Teoria minții e drumul prin care un copil descoperă că ceilalți au propria lor lume în minte. Drumul acesta începe cu un deget care arată un avion pe cer și ajunge, după mulți ani, la o glumă ironică înțeleasă din prima. Când o etapă întârzie, comportamentul copilului e ușor de înțeles greșit, iar o evaluare atentă ne arată unde se află și cum îl putem ajuta să urce mai departe.

Dacă v-ați recunoscut copilul în aceste rânduri sau aveți întrebări, vă așteptăm cu drag la o primă întâlnire de cunoaștere.

Surse

• Baron-Cohen, S., Leslie, A. M., Frith, U. (1985). Does the autistic child have a „theory of mind”? Cognition, 21(1)
• Wellman, H. M., Cross, D., Watson, J. (2001). Meta-analysis of theory-of-mind development: The truth about false belief. Child Development, 72(3)
• Wellman, H. M., Liu, D. (2004). Scaling of theory-of-mind tasks. Child Development, 75(2)

Articolul are rol informativ și nu înlocuiește o evaluare de specialitate.