Cum arată terapia senzorială din ochii unui copil

Mă numesc David și merg la „camera cu aventuri”. Așa îi spun eu. De fapt, mama zice că fac terapie senzorială. Eu nu știu exact ce înseamnă, dar știu sigur că acolo corpul meu începe să se simtă altfel. Mai liniștit. Mai puternic. Mai curajos.

Când intru în cameră, miroase a curat și a ceva… nou. Îmi place să ating tot. Podeaua moale, mingea mare care sare și păturica grea pe care mi-o pune terapeuta pe umeri. Corpul meu zice „ahhh” atunci. E ca o îmbrățișare care mă calmează, chiar dacă nu spun nimic.

Uneori stau întins pe burtă și trag de o frânghie. Mă simt ca un explorator care descoperă un tunel secret. Alteori mă rostogolesc pe saltea sau mă cațăr pe niște perne mari. Nu-i doar joacă. Terapeuta îmi spune că îmi antrenez mușchii, simțurile, creierul. Dar pentru mine, e ca și cum aș merge într-o lume unde totul e făcut pentru mine. Acolo nu sunt certat că nu stau locului. Dimpotrivă, mi se spune: „Hai, mișcă-te, simte, încearcă!”

Am și zile când nu vreau să fac nimic. Stau într-un colț, mă uit în gol și mă simt copleșit. Atunci terapeuta nu mă grăbește. Îmi oferă o perie moale și începe să-mi maseze mâinile. Nu știu de ce, dar după aceea parcă mintea mea se deschide și pot să merg mai departe.

Cel mai mult îmi place când stau pe placa cu vibrații. La început îmi era frică. Simțeam furnicături în tălpi și mă speria sunetul. Acum, parcă simt cum picioarele mele devin mai sigure. Mă pot sprijini mai bine pe ele, chiar și când fug în parc.

Terapia senzorială mă ajută să nu mai fiu atât de speriat de zgomote. La început, dacă cineva striga sau trântea ușa, mă ascundeam. Acum învăț cum să rămân acolo și să respir. Uneori pun căștile pe urechi sau primesc o minge mică în mână, pe care o strâng tare. Asta mă ajută. E ca și cum simțurile mele încep să asculte de mine, nu invers.

Am învățat să sar, deși mi-a fost greu. Îmi tremura tot corpul când încercam. Acum pot să sar de pe o pernă pe alta, și terapeuta aplaudă. Eu zâmbesc. Nu pentru că sar perfect, ci pentru că m-am simțit în siguranță să încerc.

Terapia senzorială e diferită de tot ce fac la grădiniță sau acasă. Acolo trebuie să stau cuminte. Aici trebuie să simt. Să îmi ascult corpul. Să descopăr ce îmi place și ce mă liniștește. Unii copii au alte exerciții decât mine, dar toți zâmbim când ne simțim bine în pielea noastră.

Mama zice că de când fac terapie senzorială, am început să dorm mai bine. Nu mă mai trezesc plângând. Iar eu mă simt mai „eu”. Parcă încep să înțeleg cum funcționez.

Terapia senzorială nu e magie. E muncă. Dar e o muncă frumoasă, care mă ajută să fiu eu însumi. Pas cu pas. Zâmbet cu zâmbet.